Nu acum, fiule/nu acum, tata...

De curand, am vazut pe Facebook o imagine care, chiar face cat o mie de cuvinte. Poza, prezinta un tata ocupat si un copil care se duce in repetate randuri pentru a discuta cu el. De fiecare data, tatal ii da acelasi raspuns: “nu acum, fiule.” Peste cativa ani, acelasi copil, acum un rocker cu pletele in vant si acelasi tata, vizibil imbatranit, incearca sa poarte o discutie. Tatal il striga, iar, de aceasta data, copilul ii spune: “nu acum, tata”. Poza, in aparenta banala, are un substrat cat se poate de real. Reda in detaliu situatia in care, parintele, prea ocupat cu munca de zi cu zi, neglijeaza nevoile propriului copil. Este prins intr-un cerc vicios, in care, trebuie sa lupte ca sa razbata. Iar ca sa lupte cu toate puterile, se detaseaza incet, incet de familie si de tot ce inseamna aceasta. Are impresia ca, daca compenseaza financiar tot timpul petrecut departe de ai sai, este mai mult decat suficient pentru familie. Crede ca este un luptator in ochii fiului sau, doar pentru ca ii ofera bunuri materiale suficient cat sa se poata lauda in fata prietenilor. El pierde, insa, esetialul intregii povesti. Fiul nu are nevoie de un tata absent la realizarile sale si la intreaga copilarie. El are nevoie de un tata care se implica, care sufera sau se bucura alaturi de el, ori de care sa isi aminteasca cu drag atunci cand va creste. Poate pe moment, va fi mai mult decat multumit ca tatal sau ii asigura bunastarea pe care si-o doreste, dar, mai tarziu va realiza ca toate acestea nu valoareaza nimic in comparatie cu dragostea de tata.

Morala acestei povesti este foarte simpla. Trebuie sa ne facem timp pentru copiii nostri de fiecare data cand situatia o cere. Chiar si 5 minute din timpul nostru petrecute cu ei, ne vor oferi o satisfactie mai mare decat orice alta realizare de la serviciu. Daca ii neglijam in momentele cele mai importante din viata lor, risca sa se refugieze in lucruri care le pot schimba viata definitiv si...nu neaparat in bine.